Am fost foarte impresionat de răspunsul unui copil de la casa de copii
care a fost întrebat „Cine te iubeşte pe tine?” Şi a zis: „Nu mă iubeşte
nimeni”. Noi nu suntem în situaţia de a nu fi iubiţi de nimeni, dar
trebuie să ne punem o întrebare firească, acum, în post, pentru cei care
vor să se îmbunătăţească. Dacă pe noi ne iubesc alţii şi noi iubim pe
alţii, suntem gata să-i iubim şi pe aceia pe care nu-i iubeşte nimeni
sau pe cei care, dacă i-am întreba „Cine te iubeşte?”, am afla că nu-i
iubeşte nimeni? Cuprindem noi în iubirea noastră pe oamenii de lângă
noi, pe cei care au trebuinţă de iubirea noastră?
Noi ne întrebăm mereu: Oare postesc destul? Oare mă rog destul? Oare
n-ar mai trebui să adaug ceva metanii? Oare îmi primeşte Dumnezeu
ostenelile? Ia gândiţi-vă, care dintre voi v-aţi întrebat vreodată: Oare
iubesc destul? Oare iubesc într-adevăr?
Ştiţi ce înseamnă să iubeşti pe cineva? Să-l aduci în tine. Să nu-l
laşi lângă tine. Să nu-l laşi departe de tine. Să-l aduci aproape de
tine. Să-l îmbrăţişezi. Să-l transferi din afară înlăuntru. Să-l aduci
în suflet. Să poţi zice: „Te port în mine, te port în suflet, te port în
visuri, te port în braţe”. Şi dacă nu spui lucrul acesta şi dacă nu
poţi spune lucrul acesta, să ştii că nu iubeşti. Nu-i iubeşti nici pe
cei despre care crezi că-i iubeşti. Nu-i iubeşti pe aceia de care vrei
să scapi. Nu-i iubeşti pe aceia pe care nu-i apropii. Nu-i iubeşti pe
aceia pe care nu-i ajuţi. Nu-i iubeşti pe aceia pe care nu-i mângâi.
Nu-i iubeşti pe aceia pe care-i bruschezi. Să luăm aminte la toate
lucrurile acestea şi să ştim că iubirea aduce şi durere când nu poţi
face ceva pentru omul pe care-l iubeşti.
În toată vremea postului, să ne cercetăm pe noi înşine şi sub aspectul
acesta: câtă iubire avem faţă de Dumnezeu? Împlinim poruncile lui
Dumnezeu? Pentru că împlinirea poruncilor lui Dumnezeu este dovada
iubirii faţă de Dumnezeu. Şi cea mai mare şi cea dintâi poruncă după
iubirea faţă de Dumnezeu este iubirea faţă de aproapele. Când ne gândim
la aceasta, cât ne silim să realizăm ceea ce încă n-am realizat? Şi
poate că de aceea este important să zicem mereu: Doamne, Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, pe mine
care nu iubesc, pe mine care nu mă interesez, pe mine care nu caut
binele altora, pe mine care sunt nepăsător faţă de alţii, miluieşte-mă
pe mine, păcătosul. (Extras din cartea „Gândiţi frumos” (cuvântări la ocazii speciale), Arhimandritul Teofil Părăian, edit. Teognost, Cluj-Napoca, 2006, pp. 161-164)
Holy Martyr Ephraim of Nea Makri, (+1425, commemorated
January 3) heavenly intercessor for drug addicts, suicidals, and despairing
youth.Overdose I. Monk Ephraim In the
year of 1425 a monk was taken captive and tortured to death in his monastery in
Greece for being a Christian. He was slowly tortured to death over a period of
a year. After each episode his wounds were allowed to heal, and then he was
subjected to new and worse punishments. Finally they executed him. He was hung
upside down from a tree in his monastery grounds and run through with a pole
which had been sharpened to a point and set on fire. All traces of his life and
martyrdom were forgotten until this century, when he appeared to the abbess of
a convent and told her of his life and sufferings. He also revealed the spot
where his bones, which had never decomposed, were buried. They dug up the bones
for the glory of God.II. The Addict
and the Saint Some years later an American teenager in the Midwest was
grappling with his own life. He was heavily using drugs (cocaine and heroin)
and was quickly sliding to destruction. He had neither a stable family life nor
a religious upbringing, and though still young was in serious trouble. One
night an ugly old man appeared to him and said, “I am your friend, I want to
make an appointment with you to meet me.” He directed him to get into his car
and drive as quickly as he could down a certain road which had a hairpin turn
at the end with a sheer cliff at the bend. The young man did as he was told,
got into his car and drove as fast as he could down the road. Losing his nerve
at the last minute he managed to slam on his brakes and barely made the turn.
He arrived home shaken. Two nights later, the old man appeared again and said
with anger and indignation, “I am very disappointed that you didn’t meet me.
Get into your car again and drive as fast as you can and this time don’t put on
the brakes.” The young man felt strangely compelled to do this. Once again he
got into his car, drove as fast as he could and this time didn’t stop but drove
at high speed off the cliff. The car was demolished but, surprisingly, he
escaped with only cuts and bruises, and with a concussion. A few weeks after he
was out of the hospital, the ugly man appeared to him once again and said, “I
am furious with you for not keeping our appointment. Tonight without fail you
will meet me! Put a double dose of the drug in your needle.” Again the boy felt
compelled to do this, and after injecting himself went into a coma from the
overdose. He was taken to the hospital where doctors told his family that he
probably wouldn’t live. And if by chance he did live he would only be
semi-conscious – in a vegetative state. There was almost no chance of recovery.
In two weeks, however, the young man did awake, fully conscious. He told those
around him that he had seen a man which looked like some sort of radiant monk.
He came to him and said, “I have been praying for you…. God has given you
another chance. You will live, but you must correct your life. You are to go to
Greece so as to visit the resting place of my bones, giving thanks to God for
your salvation. My name is Ephraim.
Un
binecuvântat cãlugãr atonit, bãtrânul Augustin Rusul (1882 - 1965) era
foarte smerit ºi harismatic. Cândva s-a arãtat diavolul în chilia lui
ca un câine turbat. Arunca flãcãri din gurã ºi s-a aruncat asupra
bãtrânului sã-l sufoce deoarece, dupã cum i-a spus, rugãciunile lui îl
ardeau.
Bãtrânul Augustin s-a apucat ºi l-a aruncat de zid, strigând:
- Diavol rãu, de ce te lupþi cu fiinþele lui Dumnezeu?
Diavolul,
înfricoºat de primirea neaºteptatã, s-a fãcut nevãzut. Mai târziu însã
smeritul cãlugãr avea remuºcãri deoarece a lovit pe diavol! Aºtepta cu
nerãbdare sã se lumineze, ca sã se ducã la duhovnicul lui, sã
mãrturiseascã "pãcatul" sãu.
Intr-adevãr, imediat ce s-a luminat, s-a dus la duhovnicul sãu care locuia la o orã ºi jumãtate de mers pe jos ºi s-a spovedit.
"Duhovnicul
meu însã era foarte înþelegãtor - povestea mai târziu bãtrânul - ºi nu
mi-a dat nici un canon, dar mi-a spus sã mã împãrtãºesc. Eu, de
bucurie, toatã noaptea am fãcut metanii ºi dupã aceea m-am dus la
Sfânta Liturghie ºi m-am împãrtãºit.
Când
preotul punea Sfânta împãrtãºanie în gura mea, am vãzut Sfânta
împãrtãºanie ca o bucatã de carne ºi sânge! ªi o mestecam ca sã o
înghit! în acelaºi timp simþeam ºi o mare bucurie. Din ochii mei
curgeau lacrimi dulci ºi capul meu lumina ca o lampã. Am fugit repede
ca sã nu mã vadã pãrinþii ºi rugãciunile de mulþumire pentru Sfânta
împãrtãºire le-am citit singur în chilia mea"
Nu există nicio îndoială că trăim vremuri grele. Sigur că s-ar putea ca
pentru ţara noastă lucrurile să fie încă şi mai grele din pricina
apostaziei noastre: majoritatea elenilor de ani de zile trăiesc fie
departe de Dumnezeu, fie având o legătură cu Dumnezeu care ţine de
uzanţă, de datină, folclorică! Se mai întreabă apoi cineva de ce există
această criză în Elada… Se apropie zilele în care trebuie să alegem
partidul care va ajuta Elada şi cei mai mulţi se orientează din nou
spre un fost mare partid (din cele două). Pentru că simt că dacă nu fac
asta, ne va ajunge un mare rău în Elada. Dar chiar, credinţa în
Dumnezeu unde a dispărut?
Astăzi dimineaţă, la radio, am transmis marea şi minunata întâmplare ce
a avut loc în urmă cu aproximativ două luni în Ţara Sfântă a
Ierusalimului. Este vorba despre o intervenţie minunată a Maicii
Domnului în vremurile noastre grele. Ca să prindem curaj şi putere.
Întâmplarea ne-au povestit-o în urmă cu aproape o lună părinţii
aghiotafiţi [din obştea Sfântului Mormânt – n.tr.], care slujesc ca
străjeri la locul de pelerinaj din Sfântul Betleem. Sâmbăta trecută (26
mai 2012), am avut bucuria de a mă afla din nou la Betleem. Acolo, m-am
întâlnit la stăreţie cu Epitropul patriarhal la Betleem,
Înaltpreasfinţitul Teofilact, Arhiepiscop de Iordan. După ce am vorbit
despre minunea respectivă, m-a sfătuit să vorbesc din nou cu părinţii
locului de pelerinaj al Naşterii şi şi-a dat binecuvântarea şi
permisiunea să transmit de la radio minunata întâmplare.
Astăzi dimineaţă, când am relatat această minune de la radio, a existat
un uriaş interes din partea a foarte mulţi ascultători. Ne cereau să o
postăm, ca să aibă acces uşor la ea şi s-o transmită şi altora. Vă
transcriem deci minunea spre slava Sfântului nostru Dumnezeu Treimic şi
a Preasfintei Maicii Lui şi a noastre.
În după amiaza Marii Luni [9 aprilie 2012 – n.tr.], când Bazilica
Naşterii din Betleem rămăsese deja aproape goală, părinţii încă mai
erau acolo unde slujesc, la câţiva metri mai încolo de scara care duce
în Preacinstita Peşteră a Dumnezeieştii Naşteri. La un moment dat, au
văzut un bărbat apropiindu-se emoţionat de locul în care erau, luând
doua lumânări şi îndreptându-se emoţionat spre icoana Maicii Domnului –
Betleemiţa. Acolo, înaintea ei, le-a aprins şi înlăcrimat s-a întors
către monahii, care îl priveau nedumeriţi. Le-a spus că este musulman
din regiunea Betleemului şi că în ziua anterioară a văzut-o pe Maica
Domnului în somn. Însăşi Doamna Născătoarea de Dumnezeu l-a chemat să
meargă în locul unde s-a născut Fiul ei, să treacă prin poarta joasă,
să înainteze spre dreapta, să intre în spaţiul care există acolo, s-o
găsească şi să-i aprindă două lumânări.
Acest bărbat nu fusese în bazilica din Betleem decât în urmă cu mulţi
ani, pe când era copil, şi nu-şi amintea nimic despre biserică. Când a
ajuns în acea după amiază, şi-a lăsat maşina cu luminile de avarie
aprinse în faţa curţii mari a locului de pelerinaj (în spaţiul în care
nu este permisă staţionarea). În maşină aştepta şi soţia lui. Când a
ajuns deci cu pas grăbit înaintea intrării joase a bazilicii, a
conştientizat că locul era exact aşa cum îl descrisese Sfânta
Născătoare de Dumnezeu. A trecut în partea dreaptă a bisericii lui
Iustinian şi a intrat în arcul drept al bisericii, în spaţiul care
aparţine ortodocşilor, a cărui scară conduce spre Peştera Naşterii
Domnului. Icoana Născătoarei de Dumnezeu se afla exact acolo unde ea
însăşi îi spusese şi faţa ei era aceea pe care o văzuse…
Era Preasfânta – „Betleemiţa”! Această icoană făcătoare de minuni
constituie icoana praznicală a bazilicii Naşterii şi este aşezată
într-un frumos proschinitar, în dreapta scării care duce în
Preacinstita Peşteră. Chipul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu în
această icoană debordează de nesfârşită afecţiune şi linişte, iar
zâmbetul uşor de pe faţa ei veseleşte sufletele pelerinilor.
Icoana este îmbrăcată cu ţesături preţioase foarte fastuoase şi pietre
preţioase. Nu există date precise despre originea icoanei, dar tradiţia
susţine că ea vine din Rusia şi o pune în legătură cu ţarina ruşilor
Ecaterina. Aceasta, când a vizitat Ţara Sfântă, în urma unei minuni pe
care a făcut-o Născătoarea de Dumnezeu cu ea, a dăruit veşmintele ei de
ţarină, ca să fie „îmbrăcată” Stăpâna lumii întregi. A oferit chiar şi
bijuteriile ei, ca să fie aşezate în icoană şi a hotărât ca pe viitor
ţarinile să nu mai poarte rubine, încât acest lucru să rămână un
privilegiu exclusiv al Maicii Domnului.
Aşadar, această icoană a venerat-o musulmanul, care a ajuns în bazilica
Naşterii târziu, în după amiaza Lunii celei Mari. Fireşte, nu ştia
greceşte, aşa că dialogul (chiar dacă de câteva minute) cu părinţii
locului de pelerinaj a avut loc în arabă.
După ce le-a explicat că a văzut-o pe Maica Domnului şi cum i-a descris
cu exactitate bazilica Naşterii, a adăugat: „Mi-a spus [Născătoarea de
Dumnezeu] să le spun celor pe care îi voi găsi aici [părinţilor care
slujesc acolo] că Fiul ei va veni din nou şi-i va lua cu El pe toţi
aceia care sunt aproape de El”.
Musulmanul le-a transmis o veste incredibilă!!! Părinţii au încercat
să-i ofere o iconiţă a Maicii Domnului, pe care a primit-o cu
recunoştinţă. A plecat la fel de grăbit, după cum venise, dar într-un
singur minut s-a întors. Maica Domnului îi spusese că „intrând în
biserică îi va vedea pe prietenii ei pe coloane”. Părinţii l-au condus
la coloanele din navele bazilicii, unde există icoane-frescă într-o
parte acoperite de praf, în altă parte înnegrite, iar în altă parte
distruse, care reprezintă sfinţii Bisericii noastre pictaţi cu trupul
întreg [aceştia sunt „prietenii” Maicii Domnului].
A plecat din nou grăbit şi din acea zi nu s-a mai întors vreodată.
Preasfânta noastră însă, Maica lui Dumnezeu şi Maica noastră, prin
această întâmplare minunată, a vrut să ne sprijine şi să ne dea curaj,
nădejde şi mângâiere… „Fiul ei va veni din nou şi-i va lua la El pe
toţi aceia care sunt aproape de El”.
Aşadar, să nu facem nici un pas departe de El, ca să gustăm mântuirea Lui. Amin!
Am transcris minunea aşa cum mi-au istorisit-o părinţii din Betleem.
Dieta Patriarhului era foarte modestă. Nu mânca micul
dejun , doar bea un ceai şi mânca o bucată de pâine. De obicei îşi pregătea
prânzul singur, făcând o mică porţie de legume. Câţiva cartofi şi ierburi pe
care le strângea singur din grădina patriarhiei. N-a mâncat aproape niciodată
cina.
Este greu să vorbeşti despre slujirea mea la Patriarhul
Pavle fără să sune că mă laud. Cunoaşterea patriarhului era privilegiul oricui,
nu numai celor care erau în preajma lui în administraţie. Oricum era un om
foarte simplu, oricine putea să-l vadă mergând prin Belgrad sau mergând cu
tramvaiul. Cel care mergea cu el devenea indignat: Preafericite, aveţi o
maşină! Însă oricând era posibil, el folosea transportul public.
19 ani am fost intendent al patriarhului Pavle, până în
ultima zi. În timpul primatului său, am avut diferite funcţii: prefesor
de drept la Facultatea de Teologie din Belgrad, profesor de omiletică şi de
rusă la Seminar, pentru 9 ani am fost responsabil la Biblioteca Patriarhală, 10
ani am fost secretar la Curţii Eclesiastice (…).
Patriarhul nu mi-a dat imediat binecuvântarea pentru
preoţie. Am fost diacon timp de 14 ani, ceea ce era normal la el. Nu era
niciodată grăbit în ceea ce priveşte hirotonia. Aştepta timpul potrivit pentru
orice persoană.
Dieta Patriarhului era foarte modestă. Nu mânca micul dejun
, doar bea un ceai şi mânca o bucată de pâine. De obicei îşi pregătea prânzul
singur, făcând o mică porţie de legume. Câţiva cartofi şi ierburi pe care le
strângea singur din grădina patriarhiei. N-a mâncat aproape niciodată cina.
Aşa a trăit mulţi ani, şi eram uimiţi cum putea să se mişte
şi cum organismul lui putea suporta să nu mănânce aproape nimic. Dar era clar
că era un om al lui Dumnezeu, trăgându-şi puterea, duhul voios şi înţelegerea
oamenilor din Sfânta Liturghie.
El înţelegea pe toţi perfect, de la micii copii de pe
stradă care veneau şi-l trăgeau de mânecă până la preşedinţii diferitelor
naţiuni.
Patriarhul Pavle slujea zilnic Liturghia. Singurele
excepţii erau zilele când era în călătorie sau era bolnav. Era foarte greu să
ţii pasul cu el, pentru că se trezea foarte devreme, pe la 4 dimineaţa, şi
slujea Dumnezeiasca Liturghie la patriarhie la 5.
Aşa era şi când avea 80 de ani, aşa a rămas când a împlint
90. Îşi spunea pravila de rugăciune o oră şi apoi venea la biserică. Slujeam cu
el şi uneori eram obosiţi, căci treburile de la patriarhie erau multe şi ne
culcam târziu, aşa că nu prea era timp pentru somn. Niciodată nu ne-a zis
să venim la Liturghie. Programul nostru începea la 8 şi puteam să venim la acea
oră la serviciu. Dar ar fi fost ceva ciudat: noi dormeam şi Sanctitatea Sa
slujea. Aşa că am venit şi slujeam cu el.
Îmi amintesc că am călătorit la Moscova în 2000 pentru
sfinţirea Catedralei Hristos Mântuitorul, am stat la Hotel Danilovskaya (lângă
Mănăstirea Danilov). Catedrala trebuia să fie sfinţită în ziua următoare. Aşa
că patriarhul care slujea la sfinţire a doua zi, avea o zi liberă. Însă la ora
4 dimineaţa, patriarhul mi-a bătut la uşă: „Frate Luka, hai să slujim Liturghia
undeva!”.
Nu am ştiut unde să-l duc. Am mers la una din bisericile
din Mănăstirea Danilov, unde pe la 5, călugării se pregăteau pentru slujbă. Au
fost foarte surprinşi să ne vadă.
Le-am spus: „Preafericitul Pavle vrea să slujească
Liturghia. Unde îi sunt veşmintele? au zis ei. Nu le are cu el, pentru că le
trimisesem deja la Catedrala hristos Mântuitorul. Însă dacă aţi putea să ne
daţi un set de veşminte preoţeşti, ar fi bine”.
Au găsit veşminte pentru noi, Patriarhul Pavle şi-a pus
veşminte preoţeşti şi a slujit ca un simplu preot. Cred că acei monahi erau
uimiţi cum un patriarh îmbărăcat în preot slujeşte în biserica lor.
Predica în fiecare zi. Multe dintre predicile sale au fost
transcrise şi publicate.
Îşi dedica mult timp consilierii. O zi de lucru a
patriarhului era aşa: Liturghie, ceai, şi apoi primirea vizitatorilor. El era
un călugăr, însă nu avea o viaţă monahală reclusă: nu se închidea niciodată, ci
căuta să ajungă la toţi, să-i primească pe toţi care veneau la el. Voia
ca oamenii să vină şi să vorbească cu el. Pe unii doar îi asculta, altora le
dădea sfaturi.
După slujba de seară, primea diferite credincioase, care
veneau să-i ceară sfat. Unele femei îi arătau că aveau contacte cu lumea
cerească. Una dintre ele a spus că a avut o vedenie cu Sfânta Parascheva (de la
Iaşi) şi i-a spus ceva special. Patriarhul i-a răspuns: „Nu ştiu ce să-ţi spun.
Sunt patriarh însă mie nu mi s-a arătat”. Patriarhul a dat de înţeles că niciun
om nu trebuie să se socotească vrednic de asemenea vedenii, ci să se comporte
ca o persoană normală.
Că a fost un om extraordinar al timpului său s-a arătat
doar în ziua înmormântării sale.
Aproape un milion de oameni au umplut străzile Belgradului
şi alţi 600 000 de oameni au trecut pe la Catedrală pentru a săruta mâna
patriarhului pentru ultima oară. Coşgiugul său a rămas deschis pentru 6 zile şi
nimic nu s-a întâmplat.
Unii oameni spuneau: „Poate nu e bine să îi fie sărutată
mâna. Este bine să te pleci către patriarh, însă este o epidemie în oraş, şi
trebuie să fim atenţi”.
Un fel de gripă rea epidemică era la putere în oraş, însă
niciun om din cei 600 000 nu a raportat că a răcit. Oamenii stăteau ca la
moaşte, pentru 9 ore, însă nimeni nu s-a înghesuit. Aşteptau să-i sărute mâna
patriarhului.
Timpul va vorbi că a fost un om extraordinar pentru vremea
sa. Vom vedea ce se va întâmpla în viitor. Sperăm că Domnul îl va face sfânt,
însă e prea devreme să vorbim despre asta. Deocamdată observăm atent ce
se întâmplă la mormântul lui. Deja multe vindecări au avut loc aici.
