duminică, 16 decembrie 2012

„Oare iubesc destul?”

Părintele Teofil Părăian: „Oare iubesc destul?”

Ştiţi ce înseamnă să iubeşti pe cineva?
Am fost foarte impresionat de răspunsul unui copil de la casa de copii care a fost întrebat „Cine te iubeşte pe tine?” Şi a zis: „Nu mă iubeşte nimeni”. Noi nu suntem în situaţia de a nu fi iubiţi de nimeni, dar trebuie să ne punem o întrebare firească, acum, în post, pentru cei care vor să se îmbunătăţească. Dacă pe noi ne iubesc alţii şi noi iubim pe alţii, suntem gata să-i iubim şi pe aceia pe care nu-i iubeşte nimeni sau pe cei care, dacă i-am întreba „Cine te iubeşte?”, am afla că nu-i iubeşte nimeni? Cuprindem noi în iubirea noastră pe oamenii de lângă noi, pe cei care au trebuinţă de iubirea noastră?
Noi ne întrebăm mereu: Oare postesc destul? Oare mă rog destul? Oare n-ar mai trebui să adaug ceva metanii? Oare îmi primeşte Dumnezeu ostenelile? Ia gândiţi-vă, care dintre voi v-aţi întrebat vreodată: Oare iubesc destul? Oare iubesc într-adevăr?
Ştiţi ce înseamnă să iubeşti pe cineva? Să-l aduci în tine. Să nu-l laşi lângă tine. Să nu-l laşi departe de tine. Să-l aduci aproape de tine. Să-l îmbrăţişezi. Să-l transferi din afară înlăuntru. Să-l aduci în suflet. Să poţi zice: „Te port în mine, te port în suflet, te port în visuri, te port în braţe”. Şi dacă nu spui lucrul acesta şi dacă nu poţi spune lucrul acesta, să ştii că nu iubeşti. Nu-i iubeşti nici pe cei despre care crezi că-i iubeşti. Nu-i iubeşti pe aceia de care vrei să scapi. Nu-i iubeşti pe aceia pe care nu-i apropii. Nu-i iubeşti pe aceia pe care nu-i ajuţi. Nu-i iubeşti pe aceia pe care nu-i mângâi. Nu-i iubeşti pe aceia pe care-i bruschezi. Să luăm aminte la toate lucrurile acestea şi să ştim că iubirea aduce şi durere când nu poţi face ceva pentru omul pe care-l iubeşti.
În toată vremea postului, să ne cercetăm pe noi înşine şi sub aspectul acesta: câtă iubire avem faţă de Dumnezeu? Împlinim poruncile lui Dumnezeu? Pentru că împlinirea poruncilor lui Dumnezeu este dovada iubirii faţă de Dumnezeu. Şi cea mai mare şi cea dintâi poruncă după iubirea faţă de Dumnezeu este iubirea faţă de aproapele. Când ne gândim la aceasta, cât ne silim să realizăm ceea ce încă n-am realizat? Şi poate că de aceea este important să zicem mereu: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, pe mine care nu iubesc, pe mine care nu mă interesez, pe mine care nu caut binele altora, pe mine care sunt nepăsător faţă de alţii, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. (Extras din cartea „Gândiţi frumos” (cuvântări la ocazii speciale), Arhimandritul Teofil Părăian, edit. Teognost, Cluj-Napoca, 2006, pp. 161-164)

marți, 20 noiembrie 2012

Holy Ephraim of Nea Makri


Holy Martyr Ephraim of Nea Makri, (+1425, commemorated January 3) heavenly intercessor for drug addicts, suicidals, and despairing youth.  Overdose I. Monk Ephraim In the year of 1425 a monk was taken captive and tortured to death in his monastery in Greece for being a Christian. He was slowly tortured to death over a period of a year. After each episode his wounds were allowed to heal, and then he was subjected to new and worse punishments. Finally they executed him. He was hung upside down from a tree in his monastery grounds and run through with a pole which had been sharpened to a point and set on fire. All traces of his life and martyrdom were forgotten until this century, when he appeared to the abbess of a convent and told her of his life and sufferings. He also revealed the spot where his bones, which had never decomposed, were buried. They dug up the bones for the glory of God.  II. The Addict and the Saint Some years later an American teenager in the Midwest was grappling with his own life. He was heavily using drugs (cocaine and heroin) and was quickly sliding to destruction. He had neither a stable family life nor a religious upbringing, and though still young was in serious trouble. One night an ugly old man appeared to him and said, “I am your friend, I want to make an appointment with you to meet me.” He directed him to get into his car and drive as quickly as he could down a certain road which had a hairpin turn at the end with a sheer cliff at the bend. The young man did as he was told, got into his car and drove as fast as he could down the road. Losing his nerve at the last minute he managed to slam on his brakes and barely made the turn. He arrived home shaken. Two nights later, the old man appeared again and said with anger and indignation, “I am very disappointed that you didn’t meet me. Get into your car again and drive as fast as you can and this time don’t put on the brakes.” The young man felt strangely compelled to do this. Once again he got into his car, drove as fast as he could and this time didn’t stop but drove at high speed off the cliff. The car was demolished but, surprisingly, he escaped with only cuts and bruises, and with a concussion. A few weeks after he was out of the hospital, the ugly man appeared to him once again and said, “I am furious with you for not keeping our appointment. Tonight without fail you will meet me! Put a double dose of the drug in your needle.” Again the boy felt compelled to do this, and after injecting himself went into a coma from the overdose. He was taken to the hospital where doctors told his family that he probably wouldn’t live. And if by chance he did live he would only be semi-conscious – in a vegetative state. There was almost no chance of recovery. In two weeks, however, the young man did awake, fully conscious. He told those around him that he had seen a man which looked like some sort of radiant monk. He came to him and said, “I have been praying for you…. God has given you another chance. You will live, but you must correct your life. You are to go to Greece so as to visit the resting place of my bones, giving thanks to God for your salvation. My name is Ephraim.

Minune din timpul Sfintei Liturghii

Pãcatul bãtrânului Augustin
Un binecuvântat cãlugãr atonit, bãtrânul Augustin Rusul (1882 - 1965) era foarte smerit ºi harismatic. Cândva s-a arãtat diavolul în chilia lui ca un câine turbat. Arunca flãcãri din gurã ºi s-a aruncat asupra bãtrânului sã-l sufoce deoarece, dupã cum i-a spus, rugãciunile lui îl ardeau.
Bãtrânul Augustin s-a apucat ºi l-a aruncat de zid, strigând:
- Diavol rãu, de ce te lupþi cu fiinþele lui Dumnezeu?
Diavolul, înfricoºat de primirea neaºteptatã, s-a fãcut nevãzut. Mai târziu însã smeritul cãlugãr avea remuºcãri deoarece a lovit pe diavol! Aºtepta cu nerãbdare sã se lumineze, ca sã se ducã la duhovnicul lui, sã mãrturiseascã "pãcatul" sãu.
Intr-adevãr, imediat ce s-a luminat, s-a dus la duhovnicul sãu care locuia la o orã ºi jumãtate de mers pe jos ºi s-a spovedit.
"Duhovnicul meu însã era foarte înþelegãtor - povestea mai târziu bãtrânul - ºi nu mi-a dat nici un canon, dar mi-a spus sã mã împãrtãºesc. Eu, de bucurie, toatã noaptea am fãcut metanii ºi dupã aceea m-am dus la Sfânta Liturghie ºi m-am împãrtãºit.
Când preotul punea Sfânta împãrtãºanie în gura mea, am vãzut Sfânta împãrtãºanie ca o bucatã de carne ºi sânge! ªi o mestecam ca sã o înghit! în acelaºi timp simþeam ºi o mare bucurie. Din ochii mei curgeau lacrimi dulci ºi capul meu lumina ca o lampã. Am fugit repede ca sã nu mã vadã pãrinþii ºi rugãciunile de mulþumire pentru Sfânta împãrtãºire le-am citit singur în chilia mea"

Minune noua a Maicii Domnului


30 MAI 2012:

O MINUNE RECENTĂ A MAICII DOMNULUI – „BETLEEMIŢA”

Nu există nicio îndoială că trăim vremuri grele. Sigur că s-ar putea ca pentru ţara noastă lucrurile să fie încă şi mai grele din pricina apostaziei noastre: majoritatea elenilor de ani de zile trăiesc fie departe de Dumnezeu, fie având o legătură cu Dumnezeu care ţine de uzanţă, de datină, folclorică! Se mai întreabă apoi cineva de ce există această criză în Elada… Se apropie zilele în care trebuie să alegem partidul care va ajuta Elada şi cei mai mulţi se orientează din nou spre un fost mare partid (din cele două). Pentru că simt că dacă nu fac asta, ne va ajunge un mare rău în Elada. Dar chiar, credinţa în Dumnezeu unde a dispărut?
Astăzi dimineaţă, la radio, am transmis marea şi minunata întâmplare ce a avut loc în urmă cu aproximativ două luni în Ţara Sfântă a Ierusalimului. Este vorba despre o intervenţie minunată a Maicii Domnului în vremurile noastre grele. Ca să prindem curaj şi putere. Întâmplarea ne-au povestit-o în urmă cu aproape o lună părinţii aghiotafiţi [din obştea Sfântului Mormânt – n.tr.], care slujesc ca străjeri la locul de pelerinaj din Sfântul Betleem. Sâmbăta trecută (26 mai 2012), am avut bucuria de a mă afla din nou la Betleem. Acolo, m-am întâlnit la stăreţie cu Epitropul patriarhal la Betleem, Înaltpreasfinţitul Teofilact, Arhiepiscop de Iordan. După ce am vorbit despre minunea respectivă, m-a sfătuit să vorbesc din nou cu părinţii locului de pelerinaj al Naşterii şi şi-a dat binecuvântarea şi permisiunea să transmit de la radio minunata întâmplare.
Astăzi dimineaţă, când am relatat această minune de la radio, a existat un uriaş interes din partea a foarte mulţi ascultători. Ne cereau să o postăm, ca să aibă acces uşor la ea şi s-o transmită şi altora. Vă transcriem deci minunea spre slava Sfântului nostru Dumnezeu Treimic şi a Preasfintei Maicii Lui şi a noastre.
În după amiaza Marii Luni [9 aprilie 2012 – n.tr.], când Bazilica Naşterii din Betleem rămăsese deja aproape goală, părinţii încă mai erau acolo unde slujesc, la câţiva metri mai încolo de scara care duce în Preacinstita Peşteră a Dumnezeieştii Naşteri. La un moment dat, au văzut un bărbat apropiindu-se emoţionat de locul în care erau, luând doua lumânări şi îndreptându-se emoţionat spre icoana Maicii Domnului – Betleemiţa. Acolo, înaintea ei, le-a aprins şi înlăcrimat s-a întors către monahii, care îl priveau nedumeriţi. Le-a spus că este musulman din regiunea Betleemului şi că în ziua anterioară a văzut-o pe Maica Domnului în somn. Însăşi Doamna Născătoarea de Dumnezeu l-a chemat să meargă în locul unde s-a născut Fiul ei, să treacă prin poarta joasă, să înainteze spre dreapta, să intre în spaţiul care există acolo, s-o găsească şi să-i aprindă două lumânări.
Acest bărbat nu fusese în bazilica din Betleem decât în urmă cu mulţi ani, pe când era copil, şi nu-şi amintea nimic despre biserică. Când a ajuns în acea după amiază, şi-a lăsat maşina cu luminile de avarie aprinse în faţa curţii mari a locului de pelerinaj (în spaţiul în care nu este permisă staţionarea). În maşină aştepta şi soţia lui. Când a ajuns deci cu pas grăbit înaintea intrării joase a bazilicii, a conştientizat că locul era exact aşa cum îl descrisese Sfânta Născătoare de Dumnezeu. A trecut în partea dreaptă a bisericii lui Iustinian şi a intrat în arcul drept al bisericii, în spaţiul care aparţine ortodocşilor, a cărui scară conduce spre Peştera Naşterii Domnului. Icoana Născătoarei de Dumnezeu se afla exact acolo unde ea însăşi îi spusese şi faţa ei era aceea pe care o văzuse…
Era Preasfânta – „Betleemiţa”! Această icoană făcătoare de minuni constituie icoana praznicală a bazilicii Naşterii şi este aşezată într-un frumos proschinitar, în dreapta scării care duce în Preacinstita Peşteră. Chipul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu în această icoană debordează de nesfârşită afecţiune şi linişte, iar zâmbetul uşor de pe faţa ei veseleşte sufletele pelerinilor.
Icoana este îmbrăcată cu ţesături preţioase foarte fastuoase şi pietre preţioase. Nu există date precise despre originea icoanei, dar tradiţia susţine că ea vine din Rusia şi o pune în legătură cu ţarina ruşilor Ecaterina. Aceasta, când a vizitat Ţara Sfântă, în urma unei minuni pe care a făcut-o Născătoarea de Dumnezeu cu ea, a dăruit veşmintele ei de ţarină, ca să fie „îmbrăcată” Stăpâna lumii întregi. A oferit chiar şi bijuteriile ei, ca să fie aşezate în icoană şi a hotărât ca pe viitor ţarinile să nu mai poarte rubine, încât acest lucru să rămână un privilegiu exclusiv al Maicii Domnului.
Aşadar, această icoană a venerat-o musulmanul, care a ajuns în bazilica Naşterii târziu, în după amiaza Lunii celei Mari. Fireşte, nu ştia greceşte, aşa că dialogul (chiar dacă de câteva minute) cu părinţii locului de pelerinaj a avut loc în arabă.
După ce le-a explicat că a văzut-o pe Maica Domnului şi cum i-a descris cu exactitate bazilica Naşterii, a adăugat: „Mi-a spus [Născătoarea de Dumnezeu] să le spun celor pe care îi voi găsi aici [părinţilor care slujesc acolo] că Fiul ei va veni din nou şi-i va lua cu El pe toţi aceia care sunt aproape de El”.
Musulmanul le-a transmis o veste incredibilă!!! Părinţii au încercat să-i ofere o iconiţă a Maicii Domnului, pe care a primit-o cu recunoştinţă. A plecat la fel de grăbit, după cum venise, dar într-un singur minut s-a întors. Maica Domnului îi spusese că „intrând în biserică îi va vedea pe prietenii ei pe coloane”. Părinţii l-au condus la coloanele din navele bazilicii, unde există icoane-frescă într-o parte acoperite de praf, în altă parte înnegrite, iar în altă parte distruse, care reprezintă sfinţii Bisericii noastre pictaţi cu trupul întreg [aceştia sunt „prietenii” Maicii Domnului].
A plecat din nou grăbit şi din acea zi nu s-a mai întors vreodată. Preasfânta noastră însă, Maica lui Dumnezeu şi Maica noastră, prin această întâmplare minunată, a vrut să ne sprijine şi să ne dea curaj, nădejde şi mângâiere… „Fiul ei va veni din nou şi-i va lua la El pe toţi aceia care sunt aproape de El”.
Aşadar, să nu facem nici un pas departe de El, ca să gustăm mântuirea Lui. Amin!
Am transcris minunea aşa cum mi-au istorisit-o părinţii din Betleem.

Patriarhul Liturghiei

Mărturie despre Patriarhul Liturghiei

*
Un articol DOXOLOGIA.ro
Dieta Patriarhului era foarte modestă. Nu mânca micul dejun , doar bea un ceai şi mânca o bucată de pâine. De obicei îşi pregătea prânzul singur, făcând o mică porţie de legume. Câţiva cartofi şi ierburi pe care le strângea singur din grădina patriarhiei. N-a mâncat aproape niciodată cina.

Este greu să vorbeşti despre slujirea mea la Patriarhul Pavle fără să sune că mă laud. Cunoaşterea patriarhului era privilegiul oricui, nu numai celor care erau în preajma lui în administraţie. Oricum era un om foarte simplu, oricine putea să-l vadă mergând prin Belgrad sau mergând cu tramvaiul. Cel care mergea cu el devenea indignat: Preafericite, aveţi o maşină! Însă oricând era posibil, el folosea transportul public.
19 ani am fost intendent al patriarhului Pavle, până în ultima zi.  În timpul primatului său, am avut diferite funcţii: prefesor de drept la Facultatea de Teologie din Belgrad, profesor de omiletică şi de rusă la Seminar, pentru 9 ani am fost responsabil la Biblioteca Patriarhală, 10 ani am fost secretar la Curţii Eclesiastice (…).
Patriarhul nu mi-a dat imediat binecuvântarea pentru preoţie. Am fost diacon timp de 14 ani, ceea ce era normal la el. Nu era niciodată grăbit în ceea ce priveşte hirotonia. Aştepta timpul potrivit pentru orice persoană.
Dieta Patriarhului era foarte modestă. Nu mânca micul dejun , doar bea un ceai şi mânca o bucată de pâine. De obicei îşi pregătea prânzul singur, făcând o mică porţie de legume. Câţiva cartofi şi ierburi pe care le strângea singur din grădina patriarhiei. N-a mâncat aproape niciodată cina.
Aşa a trăit mulţi ani, şi eram uimiţi cum putea să se mişte şi cum organismul lui putea suporta să nu mănânce aproape nimic. Dar era clar că era un om al lui Dumnezeu, trăgându-şi puterea, duhul voios şi înţelegerea oamenilor din Sfânta Liturghie.
El înţelegea pe toţi perfect, de la micii copii de pe stradă care veneau şi-l trăgeau de mânecă până la preşedinţii diferitelor naţiuni.
Patriarhul Pavle slujea zilnic Liturghia. Singurele excepţii erau zilele când era în călătorie sau era bolnav. Era foarte greu să ţii pasul cu el, pentru că se trezea foarte devreme, pe la 4 dimineaţa, şi slujea Dumnezeiasca Liturghie la patriarhie la 5.  
Aşa era şi când avea 80 de ani, aşa a rămas când a împlint 90. Îşi spunea pravila de rugăciune o oră şi apoi venea la biserică. Slujeam cu el şi uneori eram obosiţi, căci treburile de la patriarhie erau multe şi ne culcam târziu, aşa că nu prea era timp pentru somn.  Niciodată nu ne-a zis să venim la Liturghie. Programul nostru începea la 8 şi puteam să venim la acea oră la serviciu. Dar ar fi fost ceva ciudat: noi dormeam şi Sanctitatea Sa slujea. Aşa că am venit şi slujeam cu el.
Îmi amintesc că am călătorit la Moscova în 2000 pentru sfinţirea Catedralei Hristos Mântuitorul, am stat la Hotel Danilovskaya (lângă Mănăstirea Danilov). Catedrala trebuia să fie sfinţită în ziua următoare. Aşa că patriarhul care slujea la sfinţire a doua zi, avea o zi liberă. Însă la ora 4 dimineaţa, patriarhul mi-a bătut la uşă: „Frate Luka, hai să slujim Liturghia undeva!”.
Nu am ştiut unde să-l duc. Am mers la una din bisericile din Mănăstirea Danilov, unde pe la 5, călugării se pregăteau pentru slujbă. Au fost foarte surprinşi să ne vadă.
Le-am spus: „Preafericitul Pavle vrea să slujească Liturghia. Unde îi sunt veşmintele? au zis ei. Nu le are cu el, pentru că le trimisesem deja la Catedrala hristos Mântuitorul. Însă dacă aţi putea să ne daţi un set de veşminte preoţeşti, ar fi bine”.
Au găsit veşminte pentru noi, Patriarhul Pavle şi-a pus veşminte preoţeşti şi a slujit ca un simplu preot. Cred că acei monahi erau uimiţi cum un patriarh îmbărăcat în preot slujeşte în biserica lor.
Predica în fiecare zi. Multe dintre predicile sale au fost transcrise şi publicate.
Îşi dedica mult timp consilierii. O zi de lucru a patriarhului era aşa: Liturghie, ceai, şi apoi primirea vizitatorilor. El era un călugăr, însă nu avea o viaţă monahală reclusă: nu se închidea niciodată, ci căuta să ajungă la toţi, să-i primească pe toţi  care veneau la el. Voia ca oamenii să vină şi să vorbească cu el. Pe unii doar îi asculta, altora le dădea sfaturi.
După slujba de seară, primea diferite credincioase, care veneau să-i ceară sfat.  Unele femei îi arătau că aveau contacte cu lumea cerească. Una dintre ele a spus că a avut o vedenie cu Sfânta Parascheva (de la Iaşi) şi i-a spus ceva special. Patriarhul i-a răspuns: „Nu ştiu ce să-ţi spun. Sunt patriarh însă mie nu mi s-a arătat”. Patriarhul a dat de înţeles că niciun om nu trebuie să se socotească vrednic de asemenea vedenii, ci să se comporte ca o persoană normală.
Că a fost un om extraordinar al timpului său s-a arătat doar în ziua înmormântării sale.
Aproape un milion de oameni au umplut străzile Belgradului şi alţi 600 000 de oameni au trecut pe la Catedrală pentru a săruta mâna patriarhului pentru ultima oară. Coşgiugul său a rămas deschis pentru 6 zile şi nimic nu s-a întâmplat.  
Unii oameni spuneau: „Poate nu e bine să îi fie sărutată mâna. Este bine să te pleci către patriarh, însă este o epidemie în oraş, şi trebuie să fim atenţi”.
Un fel de gripă rea epidemică era la putere în oraş, însă niciun om din cei 600 000 nu a raportat că a răcit. Oamenii stăteau ca la moaşte, pentru 9 ore, însă nimeni nu s-a înghesuit. Aşteptau să-i sărute mâna patriarhului.
Timpul va vorbi că a fost un om extraordinar pentru vremea sa. Vom vedea ce se va întâmpla în viitor. Sperăm că Domnul îl va face sfânt, însă e prea devreme să vorbim despre asta.  Deocamdată observăm atent ce se întâmplă la mormântul lui. Deja multe vindecări au avut loc aici.

luni, 10 octombrie 2011

de la Parintele Adrian Fageteanu

" Dumnezeu foloseşte două braţe pentru salvarea noastră: mila şi dragostea. Întâi avem nevoie de milă, căci noi, păcătoşii, nu putem pretinde iubire.  "
Avva Adrian: Cuvinte de folos
 
. Canonul 47 apostolic: Episcopul sau presbiterul dacă ar boteza din nou pe cel ce are botezul cu adevărat, sau dacă nu ar boteza pe cel spurcat de către eretici să se caterisească, ca unul care ia în râs crucea şi moartea Domnului şi nu deosebeşte preoţii adevăraţi de preoţii mincinoşi. (Canoanele 46, 49, 50 apostolice; 8, 19 sinodul I ecumenic; 7 sinodul II ecumenic; 84, 95 Trulan; 32 Laodiceea; 48, 72 Cartagina; 1, 47, 81 Vasile cel Mare).
Cine a dat acest canon? Apostolii? Nuuu! Duhul Sfânt l’a dat! Duhul Sfânt este Cel care cere caterisirea celor care „iau în râs crucea şi moartea Domnuluiu”, nedesluşind între ceea ce este curat şi ce este necurat! Ei trebuie să înveţe pe poporul Meu a deosebi ce este sfânt de ce nu este sfânt şi să le lămurească ce este curat şi ce este necurat, în pricinile nehotărâte, ei trebuie să ia parte la judecată şi vor judeca după aşezămintele Mele şi legile Mele vor păzi...” (Iezechiel 44, 23-24)
Şi cum deosebeşti preoţii mincinoşi de cei adevăraţi? Cum faci diferenţa între un preot şi un popă? De te vei duce la un popă cu vreun necaz sau supărare, el îţi va spune negreşit că suferinţa ta vine de la altcineva, care ţi’a dorit răul, iar pentru îndepărtarea ei sunt de trebuinţă nişte dezlegări, rugăciuni. Contra cost, bineînţeles! Popa va prefera întotdeauna moneda credinciosului în locul mântuirii lui! Dacă însă vei ajunge la un preot, acela îţi va arăta că adevărata cauză a răului abătut asupra ta sălăşluieşte doar în tine şi că tu trebuie să te rogi şi să te îndrepţi mai întâi–(Sfinţii Părinţi spun că mântuirea oamenilor depinde de virtuţile lor!). Dacă doar plăteşti pentru rugăciune, iar tu nu te rogi, nu devii mai bun şi nu te foloseşti cu nimic!
 
. De ce nu mai sunt preoţi, ci doar popi? Ce scrie în Evanghelia de la Matei, la sfârşitul ultimului capitol? Cum citeşti?
Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându’le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Învăţându’le să păzească toate câte v’am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin”. (Matei 28, 19-20).
„Mergând”, zice Mântuitorul, să’i înveţi pe credincioşi! Adică mergând din casă în casă şi aflându’le necazurile, nu stând în biserică şi aşteptând să vină enoriaşii la tine. Dacă au trebuinţă de botez – să vină la biserică! – de voiesc să se cunune – să vină la biserică! – iar de se întâmplă să  moară, aşijderea să facă! Hristos străbătea toată ţara cu piciorul, iar preoţii noştri nu merg nici măcar până la marginea parohiei lor, darămite în căutarea aproapelui pierdut!
 
. Nu dispreţuiţi cartea! Când Hristos i’a trimis pe Apostoli în lume, le’a zis: „Mergând, învăţaţi toate neamurile”. Dar ca să înveţi pe alţii trebuie să fii tu însuţi învăţat. Astăzi, mai mult ca oricând, avem nevoie de autoritate teologica şi viaţă duhovnicească! Nu trebuie să uităm că mai mult au făcut pentru Biserică marii teologi Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz şi Ioan Gura de Aur, decât orice pustnic!
 
. Nu este bine a ne împărtăşi mai des decât a ne spovedi. Când a păcătuit Iuda prima oară? (şi poate la fel de grav ca atunci când L’a vândut pe Hristos!). Când a furat „împărtăşania” la Cina cea de Taină! Pentru că Mântuitorul încă nu spusese: „Luaţi mâncaţi, acesta este trupul Meu”, când el a întins mâna în blid!...
Iar tâlharul de pe cruce, nu prin împărtăşanie, ci prin mărturisire şi pocăinţă a intrat în rai! „Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre..Şi zicea lui Iisus: Pomeneşte’mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta”. (Luca 23, 41-42).
Şi pe mine m’a întrebat vlădica din Franţa de ce nu mă împărtăşesc mai des, ca athoniţii. Şi i’am răspuns că atunci când voi trăi ca cei de la Athos, o să mă împărtăşesc ca şi ei.
 
. Ce este urâciunea pustiirii? „Deci, când veţi vedea urâciunea pustiirii ce s’a zis prin Daniel proorocul, stând în locul cel sfânt - cine citeşte să înţeleagă” (Matei 24,15). Să înţeleagă că ecumeniştii sunt urâciunea pustiirii! Şi cei cu apocatastaza, care îl vad pe Dumnezeu doar bun–nu şi drept–şi aceia tot urâciunea pustiirii sunt, iar în zilele noastre sunt destui din aceştia, care nu propovăduiesc dreptatea Domnului.
 
. Hristos spune că doar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”. (Matei 24, 13). Şi într’alt loc (Matei 5, 39): „Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău”. Aşadar nu cel care va brava şi se va arunca orbeşte împotriva răului, fără chibzuinţă şi înţelepciune, nu acela, ci cel care va răbda până în sfârşit, doar acela se va mântui. Aşadar rugaţi’vă pentru înţelepciune! Rugăciunea voastră să fie: Luminează’mă, învaţă’mă, înţelepţeşte’mă, întăreşte’mă Tu Doamne! De ce? Pentru că înţelepciunea noastră, cea lumească, nu ne poate feri de cursele viclene ale potrivnicului diavol! De ce? Pentru că Hristos a spus: „fără Mine nu puteţi face nimic!”. (Ioan 15, 5). Nu trebuie să’i semănăm lui Petru, când a spus: şi de ar fi să mor împreună cu Tine, (eu) nu mă voi lepăda de Tine”! (Matei 26,35). Mereu „eu, eu, eu”! Mai bine i’am cere lui Dumnezeu: Tu Doamne luminează’mă, învaţă’mă, înţeleţeşte’mă şi întăreşte’mă! Învaţă’mă să fac voia Ta”, pentru că singuri nu vom putea face nimic! Nici n’o să te mântuieşti vreodată singur. Roagă’te întotdeauna pentru aproapele tău!
 
. Aşa cum Hristos este capul Bisericii şi bărbatul este capul familiei. Dacă femeia devine cap, se strica rânduiala şi se pierde mântuirea. Cum Hristos şi’a mântuit Biserica, aşa şi bărbatul trebuie să’şi mântuiască familia. Pentru că, numai mântuindu’ţi familia vei dobândi viaţă veşnică şi tu! La fel cum căpitanul părăseşte ultimul corabia ce se scufundă şi tu trebuie să ai grijă de mântuirea ta abia după ce’ai salvat sufletele familiei tale mai întâi!
. Nu poţi să te mai rogi din cauza grijilor veacului acestuia? Atunci adu’ţi aminte că lumea Vechiului Testament dădea zeciuială din toate ale sale. Fă asemenea şi dăruieşte şi tu Domnului, măcar a zecea parte din timpul tău, în rugăciune!
 
. Cum te mântuieşti?... Pune măcar început bun vieţii tale! Maria Magdalena, după ce Mântuitorul a scos şapte diavoli din ea, a pus început bun vieţii sale şi L’a urmat pe Iisus. Citeşte în Aghiazmatar, la sfârşitul rânduielii slujbei Mărturisirii: „Pune, dar, de acum început bun, nădăjduind spre Dumnezeu, Cel ce poate să’ţi ajute; şi mai vârtos te păzeşte, ca să nu te întorci la greşelile ce le’ai făcut, ca să nu fii de râs şi batjocură diavolilor şi lumii. Căci păcatele nici un folos nu aduc creştinilor, ci neputinţă, boală, sărăcie şi multe feluri de necazuri în această lume; iar pentru cealaltă arvunesc osânda veşnică şi chinul iadului. Drept aceea, datori suntem toţi, mici şi mari, săraci şi bogaţi, cu frica lui Dumnezeu şi cu cucernicie să vieţuim, ca pururea să fim întăriţi cu harul lui Dumnezeu.” Mila lui Dumnezeu, canoanele, lacrimile şi nevoinţa vor mântui omul, dar începutul bun a toate este a nu mâhni pe aproapele tău. Pentru că de la aproapele îţi vine şi mântuirea, dar şi osânda!
 
. Ruşii spun că „Doamne Iisuse” e cea mai importantă rugăciune, dar eu îmi permit să’i contrazic. De ce? Pentru că Hristos, atunci când ucenicii I’au cerut să’i înveţe să se roage, nu i’a învăţat „Doamne Iisuse”, ci „Tatăl nostru”! Aceea e cea mai importantă rugăciune, pentru că atunci când rostim Rugăciunea domnească ne rugăm şi pentru ceilalţi fraţi ai noştri. (Gramatica română n’a preluat însă exact sensul original al acestei rugăciuni. Textul corect ar fi: „şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi să iertăm greşiţilor noştri”, altfel îţi poţi ruga osânda foarte uşor!).  Şi ne izbăveşte de cel viclean” e cea mai bună traducere, căci vicleanul e mai rău decât răul, fiindcă se ascunde sub masca binelui.
 
. Să ştiţi că strâmtorări mai mari decât în primele trei secole vor veni, şi mult mai mari ca cele din anii comunismului. Dar să nu uitaţi că atunci când creştinismul părea răpus, atunci a dat cei mai mulţi sfinţi, pentru că prigoana şi strâmtorarea nasc sfinţenie. Iar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui.
. În vremurile de azi nu’i mai poţi uni nici pe creştini, nici pe monahi, nici pe vlădici. Mă tem pentru că atunci când furtuna provoacă dezastre, ea loveşte copacii de la vârf, nu pe cei de jos. „Bate’voi păstorul şi se vor risipi oile” (Marcu 14, 27)...   
. Francezii, când şi’au dat seama că nici Linia Maginot nu’i va putea opri pe germani în înaintarea lor, au strigat: „Sauve qui peut!”. Cred că şi acum salvarea va fi cam la fel: scapă cine poate! 
 
. Mânăstirile vor fi preluate de Ministerul Turismului. O să se mănânce, dar n’o să se mai bea apa cea vie, care e Mesia. Acum vin vremurile în care oamenii se vor ruga doar în duh şi în adevăr. Pe vremuri pustnicii şi călugării se retrăgeau în păduri. Dar care sunt astăzi cele mai de nepătruns păduri? Toate marile oraşe, unde nici vecinul tău de pe scară nu ştie de tine! (aceasta şi din cauza răcirii dragostei!).
 
. Nu trebuie să hotărâm noi canonizarea celor din închisori. Numai Dumnezeu poate face asta. Doar El alege  momentul. La mânăstirea Neamţ s’a ridicat trotuarul şi pământul a dat la iveală moaştele unui sfânt. Iar acesta nu s’a ridicat singur: Dumnezeu a ales momentul proslăvirii lui. La fel, într’o peşteră din Efes au fost găsite trupurile unor sfinţi, dar numai după ce zăcuseră acolo câteva sute de ani.
 
. Germenele creştinismului oriental a fost sângele martirilor şi nu propovăduirea. Cei din Africa de nord însă, erau necăjiţi pentru că n’aveau nici un mucenic. Şi s’au dus unii dintre ei la Roma, ca să moară, crezând că astfel vor deveni sfinţi. Însă Biserica, nu numai că nu i’a canonizat, dar i’a şi excomunicat. Pentru că au bravat, căutându’şi inutil moartea. Să luăm aminte, ca nici noi să nu cădem în ispita aceasta şi să bravăm, ci să facem voia lui Dumnezeu.

In seara aceasta, pe la ceasurile opt, avva Adrian a plecat sa se intalneasca cu Dumnezeu! Peste o luna ar fi implinit 99 de ani pamantesti! Sambata la amiaza itrupul sau va fi ingropat la manastirea Lainici. Dumnezeu sa-l numere intre dreptii Lui!
 
. Câţi creştini sunt în România? Puţini...Doar cei care ţin legătura cu duhovnicul, se mărturisesc şi se împărtăşesc. Statisticile nu spun niciodată adevărul: se’mpărtăşesc oare toţi cei 87% care se declară ortodocşi? Plinesc ei oare poruncile lui Dumnezeu?
 
. Avortul este mai mult decât o crimă pentru că este şi o lipsire de posibilitate a mântuirii! Din cauza aceasta asupra noastră va veni strâmtorare mai mare decât asupra altor neamuri, pentru că am omorât milioane de vieţi prin avorturi şi nu le’am lăsat să dobândească viaţă veşnică. „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui” (Marcu 16,16).
 
. Pot face vreun rău vrăjile asupra omului credincios, care are grijă de sufletul său şi se cuminecă?
Nu, cu condiţia ca acesta să’şi pună toată nădejdea în Dumnezeu şi nu în oameni.
 
. În inchisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu. Când eşti lovit din toate părţile, când toţi te urăsc şi’ţi doresc moartea, atunci îţi dai seama că El niciodată nu te părăseşte! Acolo, în închisoare, preţuiai toate darurile lui Dumnezeu: preţuiai cele două felii de pâine prin care vedeai cerul, preţuiai chiar şi aerul proaspăt tras prin crăpătura uşii. Aveai nevoie de mâncare în temniţă, dar, mai presus de toate, aveai nevoie de cuvantul lui Dumnezeu. Pentru că în închisoare nu mai exişti: doar Hristos te ţine în viaţă, numai prin El trăieşti. Când am ieşit de la Aiud, am aflat că mama–cum nu mai ştia nimic de mine–atunci când dădea pomelnicul preotului, îmi trecea numele şi la vii şi la morţi! Şi avea mare dreptate: acolo în puşcărie, eram şi viu şi mort...
 
. În momentul în care îţi dai seama că nu eşti mai bun decât vameşul... începe pocăinţa.
 
. Ştiu Psaltirea pe de rost, dar de fiecare dată mă minunez de sensurile ei. Mereu descopăr câte ceva nou şi mereu aud lucruri pentru prima dată în psalmi!
 
. La nunta din Cana, Maicii Domnului i s’a făcut milă de miri, că erau săraci. Iisus face pentru ei prima minune (la rugămintea maicii Sale!), iar ucenicii, care până atunci îi spuneau doar Învăţător, şi’au dat seama că El era Hristosul şi L’au numit de atunci Mesia.
 
. Sfântul Paisie Velicikovski este român! Dacă a slujit poporului român, este român!
 
. Dumnezeu foloseşte două braţe pentru salvarea noastră: mila şi dragostea. Întâi avem nevoie de milă, căci noi, păcătoşii, nu putem pretinde iubire. 


duminică, 18 septembrie 2011

Parintele Porfirie

Părintele Porfirie Kavsokalivitul – “Bătrânul Dimas mi-a transmis harisma rugăciunii şi a străvederii”


E vremea Postului Mare, o vreme de rugăciune pe care fiecare şi-o asumă după putinţă şi cu discernământ. Rugăciunea, ca de altfel toate nevoinţele ortodoxe, este un mijloc pentru a ajunge la Dumnezeu, nu un scop în sine. Prezentăm un fragment din autobiografia Părintelui Porfirie Kavsokalivitul, în care putem observa cu câtă simplitate, cu câtă delicateţe se raportează monahul athonit la vizita harului – rodul rugăciunii şi al ascultării.
La ora patru bătură clopotele. După ce Bătrânul Dimas auzi clopotele, făcu câteva metanii şi încetă să se mai roage. Se aşeză pe bordura din pronaos şi apoi sosi Macarudas, aşa era alintat Macarie. Era un monah iute în mişcări şi dulce la vorbă. Era ca un îngeraş. Cât de frumos aprindea candelele! Cât de frumos aprindea policandrul! Cât de frumos le stingea, una câte una. Cât de frumos făcea metaniile! Cerea iertare în stânga şi-n dreapta, pentru ca să ia cărţile şi să purceadă la ascultarea de canonarh. Doamne, cât îl iubeam! Era vrednic, căci avea harul lui Dumnezeu.
Aşadar intră Macarie, Macarudas, în biserica centrală a Schitului. În urma lui deschise uşa Bătrânul Dimas şi intră şi el în biserică. Se opri puţin ca să-şi aranjeze strana pentru slujbă, crezând că nimeni nu-l văzuse. Iar eu m-am pierdut în spatele scăriţei, şi nevăzut şi cu sfială am intrat în biserica centrală. Am mers şi m-am închinat icoanei Sfintei Treimi. Apoi m-am întors şi m-am aşezat deoparte. La chemarea preotului: „Cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste…” s-au împărtăşit mulţi părinţi. Am pus metanie şi m-am împărtăşit şi eu. Din momentul în care m-am împărtăşit, m-a pătruns o nemăsurată bucurie, o nestăvilită însufleţire.
După slujbă am plecat în pădure de unul singur, plin de bucurie şi de extaz duhovnicesc. Nebunie! Îmi mărturiseam cu mintea mulţumirea în faţa lui Dumnezeu, în drum spre colibă. Cu patos, alergam prin pădure şi făceam salturi din pricina bucuriei. Am deschis braţele, întinzându-le cu însufleţire, cu putere, şi am strigat: „Slavă Ţie, Dumnezeuleee! Slavă Ţie, Dumnezeuleee!”. Da, mâinile mele rămăseseră înţepenite, se făcuseră ca osul, lemn, şi deschise drept, formând împreună cu trupul semnul crucii. Adică, dacă m-ai fi văzut din partea din spate, ai fi văzut o cruce. Capul îmi era ridicat către cer, pieptul se întindea cu mâinile gata să pornească spre cer. Locul în care se află inima începu să se zbată. Ceea ce vă spun este adevărat, am trăit aceasta. Cât timp am fost în această stare, nu ştiu. Când mi-am revenit, aşa cum am fost mai înainte, mi-am coborât mâinile şi, tăcut, am pornit iarăşi cu ochii scăldaţi de lacrimi.
Am ajuns la chilie. Nu am luat gustarea potrivit obiceiului ce-l aveam. Să vorbesc, nu puteam. Am mers în biserică, însă nu am psalmodiat, aşa cum obişnuiam, anumite cântări umilincioase. M-am aşezat în strană şi spuneam: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Stăpânirea harului continua, însă mai liniştit. Mă copleşise emoţia. M-a descătuşat în lacrimi. Curgeau nesilite din ochii mei, de la sine. Nu le doream, însă ele au venit din pricina emoţiei pentru vizita lui Dumnezeu. Ele nu au încetat până seara. Nu puteam psalmodia, nici gândi, nici vorbi. Iar dacă s-ar fi aflat altul acolo, nu i-aş fi vorbit. Aş fi plecat pentru a fi singur.
Un lucru este sigur, Bătrânul Dimas mi-a transmis harisma rugăciunii şi pe cea a străvederii, în clipa în care el însuşi se ruga în pronaosul Sfintei Treimi, biserica centrală a kavsocaliviţilor. Trăirea pe care am avut-o atunci nu am cugetat-o vreodată, nici n-am aşteptat-o. Bătrânii mei nu-mi vorbiseră niciodată despre aceste harisme. Ei ţineau această tradiţie. Nu mă învăţau prin cuvinte, ci prin starea lor. Citind vieţile sfinţilor şi ale cuvioşilor, putem vedea harismele pe care li le dăruia Dumnezeu. Părinţii nu-L sileau pe Dumnezeu, nu cereau semne, nu cereau harisme. Eu nu mi-am zis niciodată, credeţi-mă, că poate voi primi vreo harismă de la Dumnezeu! N-am cugetat niciodată în felul acesta. Şi ceea ce niciodată n-am gândit mi s-a înfăţişat dintr-o dată, iar eu nu i-am dat niciodată importanţă.
În după-amiaza aceleiaşi zile, am ieşit din biserică. M-am aşezat pe bordură şi priveam marea. Se apropia momentul în care veneau de obicei Bătrânii mei.
În locul în care priveam să văd dacă nu cumva vin, i-am văzut ivindu-se (în chip real, n.tr.). I-am văzut coborând pe o cărare de piatră stâncoasă. Dar acest loc era îndepărtat şi firesc ar fi fost să nu-i pot vedea. I-am văzut prin harul lui Dumnezeu! Era pentru prima dată când trăiam un asemenea lucru. M-am avântat, am alergat şi le-am ieşit înainte. Le-am luat desagile.
- Cum de-ai ştiut că venim? m-a întrebat Stareţul.
Eu nu am spus nimic. Însă atunci când am ajuns la chilie, m-am apropiat de Stareţ, de Părintele Panteleimon, în taină şi ferindu-mă de Părintele Ioanichie, şi i-am spus:
- Părinte, nu ştiu cum să-ţi spun pe înţeles. În timp ce vă aflaţi în spatele muntelui, eu v-am văzut încărcaţi cu desagile şi am alergat. Muntele era ca de sticlă şi puteam vedea în spatele lui.
- Bine, bine, a spus Stareţul, nu da importanţă acestor lucruri, nici să nu mai vorbeşti despre ele pe undeva, căci vrăjmaşul caută prilej pentru ispitire!
(Din Bătrânul Porfirie Kavsokalivitul – „Viaţa şi cuvintele”, Sf. Măn. Hrisopighis, Hania, 2003, traducere şi prezentare de Ivan Dumitru).